Handbal…

Usor usor cred ca am depasit starea de nu mai vreau sa stiu de handbal, de club, de echipa si am ajuns in punctul in care mi-e dor de antrenamente, de minge, de atmosfera din sala de sport.

Si parca in tandem cu noua mea stare de spirit, saptamana trecuta am primit si eu invitatie la aniversarea a doi ani de la infiintarea clubului, de la clipa mea de nebunie.

Am fost sambata trecuta la petrecerea de la restaurant, apoi in club – unde nu mai fusesem de nu mai stiu cand si chiar m-am simtit foarte bucuroasa sa revad o parte din cei care-mi erau dragi, dar si oamenii noi care au venit in decurs de un an, la echipa.

Si seria de evenimente legate de subiect, a continuata aseara cu meciul de la Sala Polivalenta, dintre HCM Constanta si Athletico Madrid (23-28).

M-am bucurat nespus sa vad o seama de jucatori pe care i-am admirat pe nesarasuflate pe JO de la Londra, precum: Kiril Lazarov,  CanellasNikolaj Markussen, Julen Aginagalde, Xavier Barachet,  dar si tanarul portar plin de zulufi, care a aparat un 7m, Antonio Díez. Nu prea eram la curent cu cine e antrenorul lor, dar m-am bucurat sa fiu la mai punt de 5 m, in spatele bancii tehnice conduse de Talant Dujshebaev. Binenteles ca mi-as fi dorit sa-l vad si pe Ivano Balic, dar nu a fost prezent.

Mi-a placut mult sala, meciul a fost interesant si chiar daca ma dusesem sa vad o inftangere clara, pana pe la minutul 40 eram sigura ca HCM ne va oferi o surpriza. Apoi, catre final, victoria le-a scapat printre degete, asa incat avantajul maxim de 5 goluri s-a transforma treptat in diferenta cu care au fost invinsi. Arbitrajul, din Turcia, mi s-a parut bun, chiar daca in prima parte mi s-a parut ca au avantajat putin echipa gazda, nu a fost foarte evident si au facut ceea ce trebuia facut – nu au iesit in evidenta si au strunit un joc frumos.

Mi-as fi dorit o tribuna mai plina si echipa Constantei putin mai atenta la jocul din teren, decat la tabela. Dar sper ca vor identifia macar in parte, punctele slabe si ca voi face un joc si mai spectaculos cu THW Kiel, in 20 februarie.

Un sfarsit de saptamana plin

Niste stalpi in Dorobanti, la semafor. Simpatici, nu-i asa?

Week-end-ul trecut a inceput de vineri, pentru ca am plecat impreuna cu Simi la tara. Seara a fost destul de stinghera, am incercvat sa discut cu parintii dar nu a fost prea usor. Dupa ce a trebui sa ma mut, au aparut cateva momente tensionante si am incercat sa le depasesc, pur si simplu ignorandu-le…

A doua zi a inceput plina de soare, tata m-a rugat sa-l ajut punand niste araci la pomii plantati si cu putina curatenie in fata grajdului. Pe la 5 dupa-amiaza am luat persoanlul catre Bucuresti sa ajung la aniversarea celor de la Clubul de Handbal.

Duminica Oana a venit cu ideea de a da o tura cu bicicletele pana la Palatul Mogosoaia. Nu mai folosisem bicicleta de ceva timp si m-am echipat bine, cu mult curaj si am pornit la drum. O zi superba de toamna, cu un soare stralucitor si culori care mai de care mai incantatoare la copacii pe care i-am intalnit. Dupa un scurt ragaz la Palat si o bere la intrarea in parc, iavas-iavas am pornit inapoi catre Capitala.

In dreptul Parcului Bazilescu, cladirea de mai jos m-a intrigat foarte tare, incat am decis cu Oana sa dam o mica tura pe aleile parcului.

Cred ca era aproape 18.00 cand am ajuns acasa si am gresit mult ca nu mi-am luat luminile pentru bicicleta la mine. Cumva, inca nu m-am acomodat la zilele astea asa de scurte si reci. Vreau vara inapoi…

Home is…

where my laptop is…

Asadar, de vreo luna fac intens naveta Bucuresti – noua casa a parintilor, care e la aproximativ 50 de km de Capitala. Au reusit sa incarce tot ce-au acumulat in Focsani, intr-un tir si ne-a luat aproape 2 zile sa-l descarcam si sa imprastiem prin curte lucrurile pe care le-au adus.

La toate aceste lucruri mutate, se adauga cele ramase de la fostii propietari si cred ca vor mai trece luni bune pana sa triem si sa facem curatenie prin toate cotloanele.

E o aventura continua cercetarea casei, sa tot descopar o multume de lucruri vechi, in stare foarte buna de multe ori, de care nu stiam ca ar putea exista intr-o gospodarie. Si la o luna de la intrarea in posesie inca nu am explorat podul casei, iar eu nu am vazut beciul.

E relativ convenabil sa merg la parinti acum. O ora cu personalul, pentru 5 lei si apoi vreo cativa km cu masina, pana in sat ca tata e tare incantat sa vina sa ma ia de la gara. Parintii par sa se fi acomodat, dar se vad inca speriati de cate sunt de facut, cata treaba inca mai e.

Am fost in week-end-ul ce-a trecut sa leg cativa pomi plantati si sa ii mai ajut putin sa faca ordine prin curte. Deocamdata, simt ca trecem printr-o perioada de reacomodare, cu ambientul, unii cu altii. Lucrurile nu sunt asa simple…

Portiunea de  langa casa in care am plantat bulbi de irisi,
zambile, lalele, narcise, crini…