Varstele noastre…


photo credit

mereu m-am confruntat cu momente de nedumerire, cand trebuia sa raspund la intrebarea cati ani am, pentru ca din ce in ce mai greu simt ca pot rosti: am 30 de ani. de ce? pentru ca nu ma simt de 30 ani. nu ca nu te-ai putea baza pe mine, dar am mintea aiurea, si mai totu-i la mine un joc pe o muzica vesela, intr-un colt insorit de natura, unde citesc, mesteresc si ascult Radio Romania Cultural…

mai deunazi ascultam la radio o emisiune in care un domn doctor vorbea, printre altele, despre varstele omului, pe care le are concomitent, si ma refer aici la:
-varsta cronologica – varsta in ani, luni din momentul nasterii;
-varsta biologica – caracterizeaza mai degraba, starea fizica a organismului, in functie de nivelul de sanatate, stilul de viata si echilibrul emotional;
-varsta psihologica – varsta subiectiva perceputa de catre o persoana, e raspunsul pe care il da o persoana cand e intrebata ce varsta simti ca ai?;
-varsta mentala – nivelul abilitatilor mentale si intelectuale ale unei persoane – se „detecteza” cu ajutorul testelor de inteligenta;
-varsta sociala – in general, aceasta varsta reflecta nivelul de (i)maturitate; o varsta sociala mult inferioara varstei cronologice reflecta nivelul de dificultate al unei persoane de a se raporta la situatiile sociale existente la un moment dat;

daca primul impuls, dupa ce mi-am clarificat notiunile astea, a fost intr-o nota vesela – „spre exemplu, 40% din actori si 20% din cercetatori au o varsta psihologica sub 18 ani, chiar si atunci cand implinesc 80 de ani” (sursa), analizand mai bine, mi-am dat seama ca lucrurile sunt mult mai complexe decat par la o prima vedere. privindu-mi viata din aceste unghiuri, vad mai clar ce anume mai trebuie ajustat si mai scap de o parte din complexele de superioritate :)) concluzia e ca, nu este intotdeauna just sa constientizez un aspect si sa le ignor pe celelalte.

si ca sa nu inchei pe un ton posac, asa, inainte de week-end, va invit sa va aflati si voi varsta psihologica, aici. (mie mi-a iesit un nesperat 33 :) )

Our first children: the parents…

cine mi-e apropiat imi cunoaste furia si sentimentele puternice de neputinta pe care le simt fata de parinti. imi bat capul mult de tot sa inteleg lucruri care, conform idealismului meu, sunt cat se poate de clare… ca doi parteneri ar trebuie sa isi fie sprijin unul altuia si nu sa isi amareasca reciproc viata, ca cei care formeaza un cuplu se respecta, isi sunt in primul rand prieteni, camarazi, isi ofera neconditionat suportul si sunt in stare, indiferent cat de grele sunt vremurile, sa isi ofere un zambet. eu inca mai cred ca pentru fiecare exista cineva care, cu blandete si dragoste, ii poate face viata mai frumoasa, din bucurii simple precum 2 versuri dintr-o poezie de dragoste sau un bilet lasat in semn de multumesc.

pentru mult timp am crezut ca lucrurile astea care ma supara, se petrec doar la mine acasa, ca doar mie mi-a fost naruita imaginea lor de cand eram mica si doar eu sunt condamnata sa oftez nostalgic dupa un tata atotputernic, fascinant de hotarat si de sigur pe el. usor, usor, dupa indelungi discutii, proteste, dezbateri, polemici, ajung la ideea ca tot ce imi ramane sa fac e sa accept lucrurile asa cum sunt. si sa accept ca eu nu pot face nimic. oricate argumente as oferi cuiva, fiecare e liber sa traiasca dupa propriul plac, nu?

insa nu de putine ori ma simt ca si cum imi sunt ei mie copii, simt ca eu sunt cea care trebuie sa inteleaga si sa tolereze, simt ca eu trebuie sa fiu ingaduitoare, protectoare, sa imi inabus revolta si sa ii las, sa se exprime asa cum o fac, fara sa condamn, fara sa judec si mai ales, fara sa incerc sa inteleg… tot ce imi doresc pentru viitor, insa, e ca nu vreau sa fiu si eu, ca parinte, sursa unor astfel de ganduri pentru copiii mei. dar probabil asta au gandit, in tinerete, si parintii mei…

Descopera orasul…

sambata si duminica am tinut-o numai in plimbari. la ce soare a fost, era si pacat sa nu ies din casa. a fost mama la noi si am fost sa ii arat noua piata de la Obor, am colindat prin prea-minunatul Parc Titan, am fost in Piata Minis (pentru prima data :D) si am tot mers prin cartier, pe stradute linistite si incredibil de curate… duminica dupa-masa m-am revazut cu fetele dupa mai bine de 3 luni in care nu ne-am mai intalnit cu toatele. dupa ce am savurat un frappe in fata Teatrului de Comedie, am ajuns cu Carmen pe Regina Elisabeta, mergang agale catre Universitate.

in apropiere de Cinema Corso ne-am lasat incantate de o bicicleta din metal, decorata cu ghivece cu flori. am intrat in magazinul in fata caruia erau florile si parca ni s-a deschis o noua lume, plina de lucrursoare frumoase, lucrate de mana. eu nu m-am putut satura sa tot admir niste magneti de frigider, de fapt niste placute din ceramica pictate si lacuite. mai au acolo bijuterii (din margele, textile, fimo etc.), alte accesorii, haine (superb finisate!!!), incaltaminte, papusi uriase, mobilier pictat manual. ofera si servicii de pictat peretii –vezi incaperea pentru copii, mai jos.

sicer, imi doresc sa traiasca acest loc mult si bine pentru ca e o adevarata evadare in tot peisajul urban din Centru Bucurestiului. daca sunteti in cautare de un cadou mai special, cred ca sunt sanse mari sa gasiti aici something with a twist! sa nu uit – au si un personal extrem de agreabil :D


sursa imagine


sursa imagine


sursa imagine

cred insa, ca site-ul nu reda suficient de bine frumusetea lucrurilor gazduite de magazin…

Going on…

incerc sa nu ma las amagita de lene si de vreme si sa stau in casa. in continuare ma implic in tot felul de activitati. am terminat cartea cumparata duminica trecuta si a meritat fiecare ban si fiecare secunda! acum incerc si eu ce e cu Barbatii care urasc femeile (Stieg Larsson – btw, imi place la nebunie numele autorului)…

printre altele, duminica am fost la un work-shop organizat de Tinker.ro. imi doream sa o revad pe Andreea (poze la ea pe blog) si, cumva, ea reprezenta garantia unor ceasuri petrecute intr-o atmosfera relaxata, in care am si mainile ocupate. asa a si fost! cel mai mult mi-a placut un pandantiv segmentat, facut de Raluca, cu un ardei rosu si care fost punctul de plecare pentru o discutie picanta despre restaurantele indiene din Bucuresti. am plecat acasa cu un pandantiv simpatic, pe care l-am purtat tantosa, fara sa imi pese prea mult da dadea bine alaturi de cercei…

catre seara am iesit in Herastrau si vremea a fost nesperat de placuta, pentru cat de mult a plouat samabata noaptea (la noi, in Titan :) )

vestea buna de dimineata este ca intr-adevar Mariza vine la Bucuresti, pe 11 noiembrie in cadrul Festivalului internaţional al artelor spectacolului muzical – Viaţa e frumoasă! eu am vazut-o la Munchen in 2005 si mi se pare extraordinar sa o pot revedea in Bucuresti (biletele: 40-200 lei). nu pot sa nu o ascult cantand, fara sa nu simt un fior straniu. deja incep sa numar zilele :)

Colectii…

de-a lungul timpului am avut mai multe tentative de a colectiona diverse obiecte, amintiri, trairi, insa, in ultima vreme am devenit consecventa in a aduna plicuri de zahar. cred ca am vreo 2 kg si la colectie au contribuit si bunii mei prieteni, care stiau ca drept suvenir de pe meleaguri straine, cateva plicuri de zahar vor fi o mare bucurie…

 

povestea incepe in vara lui 2007, pe cand eram in Konstanz si savuram o cafea. la ea am primit, evident, zahar… un plic desenat pe care scria ca e serie limitata. l-am pastrat si apoi, usor usor am zis ca ar fi aiurea sa-l pastrez doar pe el. si asa am inceput sa le adun. pe unele mai scriu data si locul de unde le-am luat, dar majoritatea sunt nescrise.

 

Am fost la film si am plecat c-o carte…

ador sa vad filmele la cinema, dar nu imi plac mall-urile. de aceea, cand vreau sa vad un film, incepe cautarea unui cinematograf care sa imi placa. duminica am fost pentru a doua oara la Noul Cinematograf al Regizorului Roman si am vazut Morgen. dupa cateva intreruperi la inceput, filmul a mers bine pana la capat (programul il gasiti pe blog). cred ca au fost intre 50 si 100 de persoane in sala si prefer acest spatiu in defavoarea oricarui alt Multiplex.

si mai frumos a fost faptul ca muzeul gazduieste o librarie Carturesti, astfel ca in intervalul dintre cumpararea biletului si inceperea filmului mi-am luat o care pe care o devorez (am trecut de jumatate): Consolarile filozofiei, de Alain de Botton. prima intalnire cu acest autor a fost anul trecut cand am citit Eseuri de indragostit si, mai apoi, l-am vazut intr-un speech la TED. mi se pare extraordinar sa vad un tanar autor vorbind/scriind cu atatea prospetime despre subiecte atat de grele… mai sunt si alte carti pe piata de-ale lui si in caz ca nu aveti idei de cadou pentru ziua mea, voila!