Stare de bine…

si nici macar nu stiu precis de ce :D (nu ca m-ar deranja :) ), dar emit ipoteze:

sa fie inca euforia bucuriei ca am trecut pragul de 90 de kg?

sa fie avatarul lui T de la Y messenger? i-am facut sambata o poza in care el poarta niste ochelari de geek, rotunzi, gen fund de borcan si are un zambet tamp – de-mi vine fiecare data sa rad cand ii vad vad moaca.

apoi… nu am elemente care sa ma streseze. e o stare de liniste, care imi permite sa imi adun ganduri si sa urmez disciplina pe care mi-am impis-o in ultima vreme. recunosc, si reactia celor din jur ma maguleste si ma face sa fiu si mai apriga in demersul meu :)

de vreo 2 zile imi tot vine in minte un citat pe care l-am mai publicat pe blog: „Start by doing what’s necessary then do what’s possible and suddenly you are doing the impossible„(Saint Francis of Assisi). asta e raspunsul, in caz ca cineva se intreba cum am facut? e mare reusita mea? pentru mine, e. imi da satisfactie si simt ca am motivatia sa merg si mai departe.

cat de importanta e motivatia? cum ajung sa ma folosesc de ea?

sa fac un lucru, pur si simplu, doar ca e trecut in to do list, nu e mereu suficient. recunosc ca am citit carti motivationale (acum 1-2 luni) si m-au ajutat. acum nu as mai simti nevoia, dar au avut rostul lor in acea vreme. un loc unde gasesc motivatie e acesta.

in alte momente ma gandesc la oamenii pe care ii iau drept model. ma gandesc ce ar face ei intr-un moment de cumpana. (moment de cumpana ar fi de exemplu seara, pe la 21,45 cand ma intreb daca sa ma duc in parc sa alerg, sau sa lenevesc?) ma gandesc la faptul ca acele persoane sunt oameni pro-action si nu ar ezita sa faca ceva. apoi ma intreb eu ce fel de om vreau sa fiu? din cel care gaseste mereu pretexte, care se eschiveaza si nu lupta pentru rezultate? si raspunsul de la sine: vreau sa fiu un om care sa reusesc in ce-mi propun! si atunci ma echipez, dau drumul la muzica (e o nebunie sa alerg pe melodiile house preferate!) si pana ajung in parc, deja parca am resorturi in gambe, gata sa ma ajute sa imi fac alergarea.

in drum catre parc cantaresc cam cate ture voi face. in functie de starea de moment, de pauza (daca am alergat sau nu cu o seara inainte, daca sunt probleme fiziologice :D ). dar cand incep alergarea stiu deja cate am decis sa fac. daca spun 10, atunci stiu ca nu voi pleca de acolo decat dupa ce voi fi facut 10 ture. uneori, ca sa ma dau rotunda, mai fac una, de final, sa-mi demonstrez ca inca mai pot :) . dupa 5-6 ture apare un moment mai dificil, in care simt ca mi-e greu, dar stiu ca nu voi pleca decat dupa ce fac ce mi-am propus, si de-ar fi sa fac ultimele ture pe coate! si asa, rezist! mintea propune, corpul – dispune…

daca as fi zis: alerg 10-15 minute – nu cred ca as fi rezistat. un reper temporal nu ma ajuta la fel ca unul spatial (numarul de ture, distanta parcursa). e un element imnportant sa ajungi sa te te cunosti, sa stii ce ti se potriveste, sa decoperi ce functioneaza la tine, in caz ca nu stii. pentru mine, cand fac sport e necesar sa stiu cand am ajuns la limita (mai mult de atat nu se poate, adica sa fiu precauta pentru a evita o accidentare sau suprantrenamet) si sa diferentiez asta de momentul in care trebuie sa trag de mine, pentru a capata mai multa rezistenta. sunt convinsa ca aici e loc si de mai bine, daca as apela la un profesionist.

dar… revenind la alimentatie, planuiesc sa fac dulceata cu fructoza din zmeura :D sper sa gasesc in piata. apoi voi mai face si din fructe de padure – daca nu gasesc mure in piata, voi lua o punga de fructe congelate. pe astea nu le voi pasa prin blender. acum, pe bune, ce sa pui pe paine, la micul dejun care sa fie conform? dulceata mi se pare cea mai buna varianta. pentru mine e cel mai bun mic-dejun Monti, dar sunt precauta, ca sa nu ajung sa ma plictisesc de el.

suplimentele pe care le iau acum sunt: carnitina (2 pastile/zi – una cu 30′ inainte de a alerga si una inainte de culcare; daca nu fac sport, iau doar una) si magneziu (o pastila dimineata – contine zahar, amidon si tot urmeaza apoi o masa glucidica).

am observat ca multa lume ajunge pe blogul meu cautand informatii in legatura cu ce zice d-nu’ Montignac despre pepene. pe site-ul oficial apare clar:

Pepene galben IG 60
Pepene verde IG 75

ambele sunt trecute in tabelul cu indice glicemic cu asterisc – iar asta se traduce in faptul ca “aceste alimente, chiar dacă au un IG mare, continutul lor de zahăr (glucid pur) este destul de mic (aproximativ 5%). consumul lor nu trebuie să afecteze semnificativ glicemia.”

stiu ca e o semi-abatere, pe care mi-o asum si stiu ca asta se reflecta in ritmul in care slabesc. dar nu as putea trece peste vara fara pepene si chiar daca uneori ajung la cina sa mananc o portie buna, nu renunt la capriciul asta. la fel se intampla si cu berea (bere IG=110), si cu toate astea, uneori mai beau un pahar :D

in alta ordine de idei, printre chestii dragute gasite azi, dintr-un newsletter am retinut asta si in caz ca nu voi putea ajunge sa fac sport din motive de vreme. chiar imi plac exercitiile adunate si as vrea sa trec prin ele :)

ehe… ce m-am insirat cu vorba :) ar fi cazul sa inchei, pe azi :)

pe curand!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s